O lectură revelatoare care schimbă complet ceea ce credeai că știi despre cine a domesticit pe cine în istoria dintre oameni și pisicile
Cuprins
Pisicile nu au fost întotdeauna companionii misterioși și îndrăgiți care astăzi ne mângâie canapeaua. Timp de mii de ani, omenirea a oscilat între a considera animalele ca instrumente de muncă sau resurse alimentare și a le vedea ca ființe simțitoare, demne de afecțiune și îngrijire. Ideea de a avea o pisică ca membru al familiei, chiar și ca „membru al familiei”, nu este atât de veche pe cât s-ar putea crede. Până nu demult, o pisică era mai degrabă un vânător de șoareci care trăia în hambar, util și autonom, dar foarte departe de rolul emoțional pe care îl joacă în milioane de gospodării din prezent.
În ultimii ani, am asistat la o transformare culturală profundă: relația dintre oameni și animale se schimbă. Studiile științifice despre etologie, neuroștiință și bunăstarea animalelor au început să pună în lumină realitatea emoțională complexă a animalelor care ne înconjoară, inclusiv pisicile. Și odată cu aceasta, modul în care le tratăm evoluează și el. Pisica nu mai este doar un animal drăguț, curat și silențios, care se adaptează bine la viața urbană: este un individ cu emoții, nevoi comportamentale și o istorie evolutivă fascinantă, care explică multe din ceea ce suntem astăzi ca societate.
A trăi alături de o pisică poate fi una dintre cele mai satisfăcătoare și terapeutice experiențe ale vieții moderne. Dar poate fi și o sursă de conflicte, frustrare și, dacă nu este gestionată corespunzător, de abandon. A înțelege de ce suntem atât de atrași de aceste animale — și ce ne oferă ele cu adevărat — este esențial dacă vrem să construim o relație echilibrată și conștientă cu ele. Pentru că a avea o pisică nu înseamnă pur și simplu „a avea un animal de companie”; înseamnă a-ți asuma o responsabilitate care are un impact atât asupra vieții sale, cât și asupra vieții noastre.
Și în acest context, cartea Ce știe știința despre pisica ta, publicată de editura Hestia și scrisă de biologa și etologa Mary Granero Fernández, devine un ghid indispensabil. Abordarea sa clară, riguroasă și bazată pe dovezi științifice ajută cititorul să înțeleagă ceea ce de multe ori se consideră de la sine înțeles, dar rareori se pune sub semnul întrebării: de ce avem pisici? Ce așteptăm de la ele? Și ce au ele cu adevărat nevoie de la noi?
În continuare, vă oferim în exclusivitate începutul unuia dintre cele mai revelatoare capitole din această carte: o călătorie istorică, biologică și emoțională care demolează mituri, clarifică concepte și ne invită să privim pisicile — și pe noi înșine — cu ochi noi.
De ce să ai o pisicile? Scris de Mary Granero Fernández
A avea un animal de companie este o modă actuală. În trecut, oamenii considerau alte animale ca resurse sau instrumente, dar abia acum, când ne-am dat seama că sunt ființe care suferă și simt, am început să empatizăm cu ele. Vă sună familiar? Ei bine, acesta este primul mesaj pe care am vrut să-l transmit cu această carte: faptul că ceva sună rezonabil nu înseamnă că este adevărat. Ceea ce tocmai ți-am spus, ca aproape orice lucru bazat pe dovezi științifice, are nuanțele sale.
Istoria ne spune că, având în vedere că primele contacte între oameni și alte animale au avut loc într-un context de vânătoare și supraviețuire, hominizi primitivi, la fel ca și ceilalți prădători, interacționau cu fauna din jur ca surse de hrană și resurse. Animalele furnizau carne, piei, oase și alte materiale necesare supraviețuirii. În timpul acestor prime întâlniri, relațiile erau în mare parte de tip prădător-pradă, în care oamenii vânau alte animale pentru a obține resursele necesare supraviețuirii. Mai târziu, am început să folosim alte animale în scopuri diferite. Lupii erau protectorii și ajutoarele noastre la vânătoare, vitele ne furnizau hrană, animalele de călărie ne permiteau să ne deplasăm confortabil pe distanțe mari, animalele de tracțiune ne ajutau la cultivarea pământului etc.
Pe măsură ce abilitățile noastre de a influența comportamentul altor specii au crescut, am început să dresăm animale pentru a îndeplini sarcini din ce în ce mai specifice. Astfel, acum patru mii de ani, în Mesopotamia se foloseau deja porumbei mesageri, iar în Roma antică, circurile prezentau spectacole cu elefanți și cai dresați. Cu cunoștințele actuale, am obținut animale de salvare, poliție, terapie, ghid pentru nevăzători sau chiar pregătite să detecteze un atac epileptic înainte de producerea acestuia.
Toate aceste date par să valideze ideea noastră inițială: de-a lungul istoriei, oamenii au considerat alte animale ca resurse, instrumente sau chiar obiecte. De fapt, în Spania, animalele au fost recunoscute pentru prima dată în fața legii ca „ființe simțitoare” abia în 2022. Odată cu această nouă considerație legală, s-a recunoscut pentru prima dată în mod legal că animalele sunt capabile să simtă și să experimenteze senzații (durere, suferință sau bunăstare), diferențiindu-le astfel de „lucruri” și acordându-le, prin urmare, anumite drepturi. Până în acel moment, un animal de companie era considerat de lege la fel ca un obiect care ne aparținea.
Cu toate acestea, deși această viziune utilitaristă a existat întotdeauna, adevărul este că există dovezi că oamenii au stabilit legături cu alte animale aproape de la primele contacte, chiar înainte de a avea animale domestice. Rămășițele osoase de lupi și hominizi primitivi sugerează că, în urmă cu trei sute de mii de ani, lupii și oamenii probabil împărțeau deja aceleași teritorii și trăiau în strânsă legătură. Aceste descoperiri indică faptul că lupii ar fi putut urma grupuri umane, probabil atrași de resturi de mâncare și oportunități ușoare de vânătoare, ceea ce a dus la o relație de proximitate.
În afară de lupi, există dovezi că și alte animale au stabilit o relație strânsă cu oamenii în preistorie. De exemplu, în unele morminte antice au fost găsite rămășițe de animale, precum vulpi, care par să fi fost ținute ca animale de companie. Aceste descoperiri indică faptul că oamenii au stabilit legături cu anumite animale care depășeau simpla exploatare a resurselor, sugerând o relație de companie. Dar punctul de cotitură cel mai important în relațiile noastre cu alte animale a fost marcat de domesticire.
Cu toții știm foarte bine că un câine este un animal domesticit, dar când vorbim despre alte animale, cum ar fi vacile, papagalii sau chiar pisicile, uneori avem îndoieli. Când se consideră că un animal este „domestic”? Domesticirea este procesul prin care o populație dintr-o specie animală sau vegetală dobândește anumite caracteristici datorită interacțiunii sale îndelungate cu oamenii. Deși poate părea că în acest proces participă întotdeauna în mod activ un om, adevărul este că nu este așa în toate cazurile. Da, domesticirea poate avea loc prin selecție artificială; adică, un om alege, de exemplu, să reproducă vaca care dă mai mult lapte pentru a obține astfel „vaci de lapte”. Dar, oricât de surprinzător ar părea, domesticirea poate avea loc și prin selecție naturală, prin adaptarea la mediul uman. Să luăm cazul lupilor; dacă în timpul primelor contacte cu oamenii, cei mai blânzi și mai înclinați să se apropie de ei aveau mai multe șanse să obțină hrană și protecție, aceste caracteristici au fost probabil selectate pentru a da naștere predecesorilor câinilor.
Aceste schimbări genetice și comportamentale care apar la animalele care conviețuiesc cu oamenii (prin selecție naturală sau artificială) se consolidează în specie de-a lungul multor generații. Cele care au suferit acest proces de adaptare le numim domesticite sau, uneori, domestice, în timp ce restul le numim sălbatice sau sălbatice. În această carte vom vorbi despre animale domestice ca sinonim pentru animale domesticite, dar vreau să clarific faptul că există și alte definiții, cum ar fi cea utilizată la nivel legal, care, în acest text, ar crea doar mai multă confuzie.
Animalele domesticite, cum ar fi câinii, pisicile, vacile și oile, au dezvoltat trăsături fizice și comportamentale adaptate la viața alături de oameni. Papagalii, pe de altă parte, nu sunt animale domestice, ci sălbatice, deoarece caracteristicile lor nu s-au schimbat prin conviețuirea cu oamenii; nu există papagali domestici și papagali sălbatici. Cu toate acestea, știm cu toții că multe persoane au papagali ca animale de companie, atunci care este diferența dintre un animal domestic și un animal de companie?
Un animal de companie sau, cum se spune în limbaj colocvial, „animal de companie” este un animal neuman pe care un om îl ține în casa sa, în principal, și care nu este destinat consumului sau exploatării resurselor sale. Prin urmare, un animal de companie nu trebuie să fie neapărat un animal domestic, ci poate fi și un animal sălbatic. Dacă avem un papagal acasă, avem un animal sălbatic ca animal de companie, iar dacă avem un câine acasă, avem un animal domestic ca animal de companie. În schimb, dacă ținem un animal pentru a-i exploata resursele sau pentru consum, vorbim despre un animal de producție. Un porc, de exemplu, este un animal domestic (deoarece selecția umană i-a modificat caracteristicile pentru a produce mai multe și mai bune resurse) care este deținut în mod obișnuit ca animal de producție într-o fermă. Cu toate acestea, dacă avem un porc acasă și nu în scopul de a-l mânca, atunci am spune că avem un animal domestic ca animal de companie.
Odată clarificat acest lucru, să trecem la animalul domestic care ne interesează în această carte, începând cu începutul vieții sale alături de noi.
Domesticirea pisicii
Cele mai solide dovezi ale începutului domesticirii datează de acum șaisprezece mii de ani, odată cu domesticirea câinelui în societățile de vânători-culegători. Se pare că acești primi câini domestici au jucat un rol important în urmărirea și recuperarea animalelor rănite în timpul vânătorii. Datele actuale sugerează că lupul este principalul, dacă nu singurul, strămoș al câinelui, dar nu este încă pe deplin clar cum sau când a avut loc această diferențiere.
Domesticirea altor specii, precum oile, caprele, vacile și porcii, a avut loc în diferite regiuni ale lumii în mod independent, pe măsură ce comunitățile umane au învățat să crească și să exploateze potențialul acestor animale pentru a obține hrană, piei și alte resurse. Domesticirea plantelor și animalelor a permis trecerea de la o viață nomadă la stabilirea unor așezări permanente, datorită dezvoltării agriculturii și creșterii animalelor. Odată cu trecerea de la vânătoare și culegere la agricultură, oamenii au început să depoziteze cantități mari de cereale. Depozitele de cereale atrăgeau rozătoarele și, tocmai, unul dintre principalele atracții ale acestor zone urbane pentru pisicile sălbatice din Orientul Mijlociu (Felis silvestris lybica) era disponibilitatea prăzii ușoare, deși poate că la fel erau și grămezile de gunoi de la marginea orașului.
Având în vedere dimensiunile lor mici, oamenii probabil tolerau prezența pisicilor și chiar o încurajau, deoarece acestea ajutau la controlul dăunătorilor, precum rozătoarele sau alte animale. Pe măsură ce pisicile sălbatice s-au stabilit în jurul comunităților umane, s-a dezvoltat o relație simbiotică: pisicile eliminau dăunătorii, iar oamenii le ofereau protecție și o sursă constantă de hrană. În acest sens, trebuie spus că domesticirea pisicilor este un exemplu clar al modului în care selecția naturală poate fi cauza domesticirii unei populații.
Deoarece aceste prime pisici „protodomestice” trăiau în libertate, abilitățile lor de vânătoare și de colectare a resturilor alimentare s-au păstrat. Chiar și în prezent, majoritatea pisicilor domestice sunt animale independente care pot supraviețui cu ușurință fără oameni, așa cum o demonstrează numărul mare de pisici fără stăpân din întreaga lume. Această independență și capacitate de supraviețuire este una dintre marile diferențe dintre câini și pisici, dar, în plus, spre deosebire de aceștia, pisicile domestice sunt relativ omogene și se disting între ele în principal prin caracteristicile blănii. Acest lucru se datorează faptului că câinii au fost selectați pentru a îndeplini sarcini specifice, cum ar fi păstoritul, vânătoarea sau trasul saniilor, în timp ce felinele, neavând această înclinație pentru a îndeplini majoritatea sarcinilor, nu au suferit această presiune selectivă. Majoritatea celor treizeci până la patruzeci de rase de pisici existente în prezent au apărut recent, în ultimii o sută cincizeci de ani, în mare parte datorită selecției trăsăturilor estetice mai degrabă decât funcționale (de aici și diferențele de blănă). De fapt, pisica era un candidat foarte puțin probabil pentru domesticire.
Strămoșii majorității animalelor domestice, precum vacile sau caprele, trăiau în turme cu o ierarhie clară. Fără să știe, oamenii au profitat de această structură pentru a înlocui individul dominant și a facilita astfel controlul grupului. În schimb, felinele sunt vânători solitari și foarte teritoriali, pe lângă faptul că sunt carnivori stricți, ceea ce înseamnă că nu au capacitatea de a digera alte alimente. Deoarece carnea este o resursă destul de scumpă, nu părea foarte potrivit să o „risipim” pentru a întreține un animal neuman. În plus, pisicile nu acceptă prea bine să urmeze ordine, ceea ce sugerează că în trecut nu au fost recrutate de oameni, ci că ambele specii au acceptat să-și împartă habitatul dintr-un interes reciproc.
Adică, se pare că primele relații dintre oameni și pisici au fost de interes reciproc. Unii experți speculează, de fapt, că pisicile sălbatice aveau caracteristici care le-ar fi putut „preadapta” pentru a dezvolta o relație cu oamenii. În particular, aceste pisici au ochi mari, față plată și frunte înaltă și rotundă, printre alte caracteristici, considerate „frumoase” și care trezesc afecțiune la oameni. Într-adevăr, așa cum mulți dintre noi bănuiam deja, nu noi am folosit pisicile ca instrumente, ci mai degrabă ele ne-au folosit pe noi pentru a avea acces ușor la hrană și protecție (în cazul în care încă mai aveți îndoieli că suntem sclavii lor).
Și vorbind de sclavi, timp de mulți ani s-a crezut că domesticirea pisicilor a avut loc inițial în Egipt. Acest lucru se datorează faptului că acolo se găsesc cele mai vechi reprezentări cunoscute ale domesticirii totale, datând de acum 3 600 de ani. Cu toate acestea, deși nu se cunoaște încă calendarul exact al domesticirii pisicilor, cele mai vechi dovezi arheologice provin de pe insula mediteraneană Cipru, unde a fost descoperit un mormânt al unei pisici alături de un om, datând de aproximativ 9 500 de ani. Această descoperire sugerează că pisicile aveau deja o semnificație specială în viața oamenilor și nu erau doar animale sălbatice care trăiau la marginea așezărilor umane. Cu toate acestea, dovezile unei domesticiri totale provin din Israel, de acum 3 700 de ani, unde a fost găsită o statuetă de fildeș reprezentând o pisică, ceea ce sugerează că aceasta era deja un animal comun în casele și satele din Cornul de Aur înainte de introducerea sa în Egipt.
Deși cultura Egiptului antic nu poate revendica domesticirea inițială a pisicii printre realizările sale, aceasta a jucat cu siguranță un rol fundamental în acest proces și în răspândirea acestor feline în întreaga lume. De fapt, egiptenii au dus pasiunea lor pentru pisici la un nivel cu totul nou. Acum 2.900 de ani, pisica domestică, sub forma zeiței Bastet, devenise o zeitate oficială a Egiptului. În timpul epocii faraonice, în Bubastis, orașul sacru al lui Bastet, au fost sacrificate, mumificate și îngropate mari cantități de pisici. Numărul mare de mumii de pisici găsite acolo indică faptul că egiptenii nu doar colectau populații sălbatice, ci, pentru prima dată în istorie, creșteau în mod activ pisici domestice.
Avantajele și dezavantajele de a avea o pisică
Din Egiptul antic până în prezent, ceea ce pare evident este că pisicile sunt foarte populare printre oameni. Conform unui sondaj realizat de Consumer Goods & FMCG, în 2018 existau 373 de milioane de pisici în lume. Imediat după câine, pisica domestică (Felis catus) este cel mai popular animal de companie la nivel mondial, dar de ce? Ce beneficii ne aduce un animal de companie și, mai precis, o pisică?
După cum am văzut, inițial pisicile erau foarte eficiente în vânarea rozătoarelor, ajutând la protejarea rezervelor de hrană, la reducerea răspândirii bolilor transmise de aceste animale și la protejarea diverselor bunuri de daunele pe care rozătoarele le puteau provoca, cum ar fi rosul structurilor și cablurilor. Cu toate acestea, beneficiile deținerii unui animal de companie depășesc menținerea la distanță a potențialilor intruși.
Oricine a împărțit casa cu o pisică cunoaște senzația minunată de a ajunge acasă și de a fi întâmpinat de un companion blănos care îți oferă afecțiunea sa necondiționată. Acest simplu gest cotidian ne poate transforma complet starea de spirit după o zi dificilă. Interacțiunea cu aceste animale este deosebit de benefică pentru persoanele care locuiesc singure sau au oportunități limitate de socializare, oferindu-le un sprijin emoțional constant care le ajută să combată sentimentele de izolare.
Pisicile au, de asemenea, o capacitate unică de a ne distrage atenția de la problemele noastre și de a ne alina considerabil anxietatea. Fie că răspundem la jocurile lor, le îngrijim sau pur și simplu ne bucurăm de prezența lor, aceste momente împărtășite ne permit să ne deconectăm temporar de preocupările care ne apasă. Acest efect este deosebit de important pentru persoanele dependente, care, ocupându-se de nevoile animalului lor de companie, își pot recăpăta rolul de îngrijitori. În fața sentimentului de inutilitate care însoțește adesea dependența, responsabilitatea de a avea grijă de un alt ființă vie restabilește sensul vieții și stabilește rutine sănătoase care previn plictiseala de a nu avea obiective pentru care să te străduiești.
Cercetările științifice susțin aceste beneficii, indicând că simplul gest de a mângâia o pisică poate îmbunătăți semnificativ starea noastră de spirit. În plus, deși există diferențe individuale în ceea ce privește reacția, diverse studii au demonstrat că conviețuirea cu aceste feline contribuie la reducerea nivelului de stres și anxietate. Cele mai recente descoperiri sugerează chiar beneficii terapeutice în tratamentul depresiei, precum și îmbunătățiri notabile ale empatiei și reducerea anxietății la copiii cu autism. Aceste descoperiri confirmă ceea ce mulți proprietari de pisici au experimentat intuitiv: că aceste animale enigmatice au un dar special de a se conecta cu emoțiile noastre și de a ne ajuta să trăim o viață mai plină și mai echilibrată.
Cu toate acestea, în mod paradoxal, deținerea animalelor de companie poate fi și o sursă importantă de stres și anxietate. Când aducem o pisică în casă, ne asumăm o responsabilitate care ne condiționează în mod semnificativ stilul de viață: nu putem lipsi pentru perioade lungi de timp, trebuie să le dedicăm timp în fiecare zi, ne asumăm un angajament financiar continuu (hrană, nisip, îngrijire veterinară, jucării) și trebuie să fim constant atenți la nevoile lor fizice și emoționale. Îngrijirea zilnică a unei pisici implică sarcini care pot fi plictisitoare pentru multe persoane: curățarea regulată a litierii, periajul blănii, deparazitarea periodică, printre altele. Cu toate acestea, problemele de comportament sunt cele care generează de obicei cea mai mare frustrare și epuizare în rândul proprietarilor. Comportamente precum urinarea în afara litierului, zgârierea mobilierului și a perdelelor sau conflictele cu alți membri ai familiei pot deveni o povară emoțională semnificativă. Aceste situații, departe de a fi excepționale, fac parte din realitatea cotidiană a multor gospodării cu pisici.
Cercetările au arătat că, în anumite cazuri, proprietarii de animale de companie raportează mai multe simptome depresive decât cei care nu au animale de companie. Acest fenomen este accentuat în special în rândul proprietarilor de animale de companie mai puțin sociabile sau ascultătoare, care experimentează niveluri mai ridicate de anxietate și depresie. La aceasta se adaugă sentimentul de vinovăție pe care mulți îl resimt atunci când percep că nu satisfac în mod adecvat nevoile animalului lor, precum și anxietatea anticipată față de pierderea inevitabilă a companionului felin. Acești factori demonstrează că, deși conviețuirea cu o pisică poate aduce mari beneficii, ea implică și preocupări și responsabilități care, în cele din urmă, pot avea un impact negativ asupra bunăstării noastre emoționale. O problemă recurentă este tendința de a subestima impactul real pe care îl va avea o pisică în viața noastră, idealizând experiența conviețuirii.
Studiul „El nunca lo haría” (El nu ar face asta niciodată) al Fundației Affinity a evidențiat această realitate, identificând pierderea interesului ca unul dintre principalele motive de abandon. Când realitatea spulberă așteptările idealizate și ne confruntăm cu ceea ce înseamnă cu adevărat să ai grijă de o pisică, entuziasmul inițial poate dispărea rapid. Din acest motiv, este esențial să vă informați temeinic despre nevoile fizice, emoționale și comportamentale ale acestor animale înainte de a vă asuma îngrijirea lor.
Deși majoritatea dintre noi suntem conștienți de nevoile lor de bază (hrănire, hidratare, igienă și îngrijire veterinară), cele mai mari provocări apar atunci când încercăm să le satisfacem nevoile comportamentale complexe. Când acestea nu sunt satisfăcute în mod adecvat, apar probleme de comportament care pot compromite grav conviețuirea și, din păcate, pot duce la abandon. Această carte își propune să vă ajute să identificați, să înțelegeți și să oferiți soluții la aceste probleme, astfel încât conviețuirea cu prietenul vostru blănos să vă aducă în primul rând beneficii incomparabile.
