Rămășițe umane — Un cutremur urmat de un incendiu a creat un mediu ermetic, bogat în minerale și lipsit de oxigen, care a împiedicat degradarea naturală și a transformat materia într-o masă cerată stabilă.
Cuprins
Corpul uman începe să se transforme aproape imediat după moarte. Țesuturile moi, în special, se degradează rapid sub acțiunea combinată a bacteriilor, enzimelor și microorganismelor care populează organismul. Căldura, umiditatea sau expunerea la aer liber pot accelera procesul, în timp ce frigul extrem sau absența oxigenului tind să îl încetinească drastic. În condiții normale,descompunerea creierului începe în câteva ore, fără a lăsa urme recognoscibile. Cu toate acestea, o descoperire în Turcia a contrazis toate previziunile.
O descoperire arheologică răstoarnă tot ceea ce se știa despre descompunerea umană
O echipă arheologică a descoperit la situl Seyitömer Höyük unul dintre cele mai bine conservate creiere umane din epoca bronzului. Descoperirea, înregistrată în regiunea vestică a țării, a revelat că țesutul cerebral aparținea unui individ decedat în urmă cu aproximativ 4.000 de ani. Deși conservarea organelor moi în contexte atât de vechi este foarte rară, cercetătorii au putut analiza structura creierului cu un nivel de detaliu greu de imaginat în rămășițele din acea perioadă.
Starea de conservare, conform analizei ulterioare efectuate de oamenii de știință de la Universitatea din Zurich, a permis identificarea părților frontotemporale ale creierului. Acest lucru a deschis calea către cercetarea sănătății locuitorilor preistorici, de la posibile hemoragii până la semne de boli degenerative. Frank Rühli, specialist în anatomie istorică, a afirmat în studiul publicat de HOMO – Journal of Comparative Human Biology în 2014 că „nivelul de conservare în combinație cu vechimea este extraordinar”.
Spre deosebire de alte cazuri, cum ar fi cel al unei fetițe incașe mumificate în mod natural în Anzi, conservarea creierului turc nu a fost consecința frigului. Indiciile indică o secvență violentă de fenomene naturale. Echipa de cercetare, condusă de Meriç Altınoz de la Universitatea Haliç, a concluzionat că persoana ar fi murit în timpul unui cutremur care i-a distrus așezarea. Ruinele ar fi fost îngropate rapid, iar puțin după aceea un incendiu s-ar fi propagat prin moloz.
Condițiile de mediu au fost atât extreme, cât și favorabile pentru conservarea țesutului
Combinația dintre căldura extremă, lipsa oxigenului și scăderea ulterioară a umidității ar fi fost decisivă. Materia cerebrală s-a copt în interiorul craniului, sigilat de propriile resturi ale prăbușirii. Odată cu trecerea timpului, acest mediu fără ventilație a împiedicat descompunerea obișnuită. La aceasta s-a adăugat compoziția solului, bogat în aluminiu, potasiu și magneziu. Acest amestec mineral a favorizat apariția adipocerei, o substanță cerată care ajută la menținerea formei țesuturilor moi timp de secole.
Analizele biochimice și sedimentologice au permis înțelegerea condițiilor unice ale mediului. Altınoz și echipa sa au identificat resturi de lemn carbonizat lângă schelete, ceea ce a confirmat prezența incendiului. Acest strat de cenușă a întărit izolarea mediului și a contribuit la conservarea creierului într-o stare surprinzătoare.
Primiți zilnic buletinul informativ al lui Juanlu Sánchez
Cu Juanlu Sánchez, buletinul informativ care vă aduce știrile importante fără zgomot.
Până acum, puțini arheologi au luat în considerare posibilitatea de a găsi resturi cerebrale în săpături atât de vechi. Majoritatea presupuneau că descompunerea ar fi făcut imposibilă conservarea lor. Cu toate acestea, acest caz ar putea marca o schimbare de abordare. În același articol, echipa elvețiană a subliniat că „dacă se publică cazuri ca acesta, tot mai mulți oameni vor fi conștienți că se poate găsi și țesut cerebral original”.
Dincolo de valoarea excepțională a descoperirii, oamenii de știință au subliniat că existența unui țesut cerebral bine conservat deschide noi linii de cercetare privind sănătatea neurologică din trecut. Deși contextul a fost extrem, analiza acestuia oferă în continuare o perspectivă directă asupra condițiilor de viață, de moarte și a bolilor care afectau populațiile preistorice.
