Orașul Arles, situat în Provența franceză, găzduiește un patrimoniu ingineresc roman remarcabil: un sistem de apeducte care, timp de multe secole, a asigurat aprovizionarea cu apă a locuitorilor, precum și alimentarea băilor publice și a unui complex mare de mori de apă
Cercetările recente ale unui grup de oameni de știință de la universitățile din Mainz (JGU), Oxford și Innsbruck a permis să se facă lumină asupra istoriei complexe a acestui sistem hidraulic, datorită unui element neașteptat: depunerile de carbonat, un depozit calcaros care s-a acumulat în conducte și structuri lăsate de romani ca un fel de arhivă geologică.
Cercetarea, ale cărei rezultate au fost publicate în revista Geoarchaeology, demonstrează modul în care a funcționat acest sistem, cum s-a adaptat și s-a menținut de-a lungul secolelor, devenind un exemplu de durabilitate în antichitate. Sub conducerea geologului Dr. Gül Sümerli, de la Institutul de Științe Geologice al Universității din Johannesburg, studiul s-a concentrat pe analiza straturilor de carbonat găsite pe apeducte, țevi de plumb și chiar pe fragmente reutilizate în construcția băilor lui Constantin. Spre deosebire de lucrările anterioare, în care apeductele erau analizate separat, aici a fost analizat întregul sistem de alimentare cu apă din Arles, care include mai multe apeducte, cisterne și structuri interconectate.
Datele obținute au confirmat ipoteza formulată anterior, conform căreia construcția sistemului a început aproximativ în anul 3 î.Hr. cu un apeduct care transporta apa de pe versanții sudici ai Munților Alpi. Aproape o sută de ani mai târziu, inginerii romani au adăugat un al doilea apeduct pe versantul nordic al acelorași dealuri, ale cărui ape se uneau cu cele ale primului apeduct într-o cisternă care făcea deja parte din construcția inițială.
Cu toate acestea, a avut loc o schimbare importantă: acueductul sudic a fost redirecționat pentru a asigura alimentarea cu apă a renumitului complex de mori Barbegal, care era o construcție industrială cu 16 roți hidraulice și reprezenta cea mai mare concentrație de energie mecanică cunoscută în antichitate. Existența sa fusese deja confirmată într-un studiu anterior al aceluiași grup, tot cu ajutorul analizei carbonatice.
Una dintre descoperirile semnificative a fost înțelegerea rolului rezervorului principal, care inițial servea ca sedimentator pentru depunerea nisipului și a altor materiale, înainte ca apa să-și continue drumul pe podul arcuit. Cu toate acestea, odată cu adăugarea apeductului nordic, romanii au creat o conexiune improvizată, dovadă fiind rămășițele arhitecturale ale intrării sale ridicate în rezervor. Aceasta a fost în mod evident o modificare ulterioară, nu parte a proiectului inițial, a remarcat Surmeli.
Puzzle-ul a fost completat datorită unei descoperiri întâmplătoare: fragmente de carbonat găsite în acoperișul prăbușit al băilor lui Constantin, construite în secolul al IV-lea d.Hr. la ordinul acestui împărat. Aceste fragmente aparțineau apeducii nordice, ceea ce indică faptul că, în timpul construcției băilor, apeducii a fost curățat, iar resturile de carbonat au fost utilizate ca material de construcție, a explicat cercetătorul. Acest fapt dovedește că termalele erau alimentate cu apă din apeductul nordic, care a rămas în funcțiune și în stare bună, probabil până în secolul al V-lea, când invaziile francilor și burgundilor au destabilizat regiunea.
