câine din Roma antică erau gardieni, tovarăși și simboluri importante în viața romanilor. Dintre numeroasele imagini pe care ni le-au lăsat vechii romani, puține sunt atât de evocatoare precum cea care arată silueta unui câine însoțită de avertismentul „cave canem” — „atenție la câine”.
Cuprins
Această inscripție simplă, găsită, de exemplu, pe unele dintre mozaicurile caselor pompeiene, nu numai că avertiza vizitatorii despre prezența unui animal de pază în casă, dar reflecta și importanța pe care câinii o aveau în viața de zi cu zi a Romei. Departe de a fi simple animale de pază, câinii din Roma antică îndeplineau roluri de tot felul, de la funcționale la afective și simbolice.
Câinii ca protectori și gardieni
De la primele mențiuni literare până la dovezile arheologice, este clar că funcția protectoare a câinelui era una dintre cele mai apreciate în societatea romană. Această percepție se leagă de o tradiție care datează din Grecia clasică, unde câinele era deja un simbol al vigilenței și loialității. În Roma, acest animal a îndeplinit rolul de paznic al casei sau al vilei rurale. Numeroase mozaicuri, precum celelalte conservate în domusul pompeian cunoscut sub numele de Casa poetului tragic, înfățișează câini înlănțuiți alături de legenda Cave canem.
Textele unor scriitori precum Varron și Columella, ambii interesați de probleme agricole, descriu utilizarea câinilor mari și robusti pentru a proteja vitele și proprietățile rurale. Acești câini, pe lângă rolul lor de descurajare, erau antrenați să se confrunte cu intruși și prădători, ceea ce demonstrează o relație cu oamenii bazată atât pe utilitate, cât și pe încredere.
Companioni de vânătoare și prestigiu
Vânătoarea era o altă activitate în care câinii își demonstrau valoarea și legătura strânsă cu stăpânii lor. Poetul Gracio, în tratatul său Cynegetica, laudă rasele provenite din Britania și Galia pentru agilitatea și forța lor, ceea ce sugerează că deja se practica selecția și creșterea specializată.
Printre rasele cele mai apreciate se numărau molosii, de origine greacă, apreciați pentru forța și tenacitatea lor, precum și câinii ușori destinați urmăririi prăzii. Această diversitate funcțională demonstrează că, pentru romani, câinele devenise un companion indispensabil în activitățile care implicau îndemânare, coordonare și loialitate.
Animale de companie
Deși câinele roman este adesea asociat cu paza sau vânătoarea, sursele relevă și o dimensiune profund afectivă. Pliniu cel Bătrân, de exemplu, povestește istoria unui câine care, după execuția publică a stăpânului său, a rămas lângă cadavrul acestuia și a încercat chiar să se arunce în rugul funerar. Această anecdotă, fie ea reală sau imaginară, ilustrează modul în care loialitatea canină era o valoare admirată.
De asemenea, unii câini au devenit animale de companie răsfățate, în special în rândul claselor înstărite din mediul urban. Au fost descoperite epitafuri emoționante dedicate câinilor decedați, în care stăpânii lor le dedicau cuvinte care ar putea foarte bine să se aplice unui fiu sau unui prieten. Într-una dintre ele, o femeie își descrie cățelușa ca fiind „cea care nu a lătrat niciodată fără motiv”.
Inscripțiile funerare și statuetele cu căței de companie indică, de asemenea, că aceste animale erau îngrijite și chiar li se acorda o înmormântare proprie, o practică care vorbește despre o umanizare semnificativă a legăturii cu stăpânii lor.
Iconografie și simbolism
Prezența câinelui în arta romană este omniprezentă și încărcată de semnificații. Apare în mozaicuri, sculpturi, reliefuri și fresce, cu funcții atât narative, cât și simbolice. În domeniul funerar, este frecvent să vedem câini reprezentați alături de copii decedați, ceea ce poate fi interpretat ca un simbol al protecției în trecerea către lumea de dincolo.
În mitologie, câinele era asociat cu divinități precum Diana (zeița vânătorii) și Hecate (zeița drumurilor și a întunericului), ceea ce îi întărea rolul de ghid și protector. De asemenea, în lumea infernală, temutul Cerber, paznicul Hadesului, întruchipează aspectul cel mai liminal al animalului, la jumătatea drumului între viață și moarte.
Aceste dualități — animal domestic și apărător feroce, prieten loial și emisar al lumii subterane — reflectă complexitatea locului pe care câinele îl ocupa în imaginația romană.
Boală, abandon și ambivalențe
Cu toate acestea, nu totul era venerație. Sursele menționează și partea întunecată a conviețuirii cu câinii. Columela avertizează asupra pericolelor bolilor precum rabia, iar unele texte menționează prezența câinilor vagabonzi, adesea temuți și maltratați.
În orașe, câinele putea fi atât un simbol al domesticității, cât și al murdăriei și dezordinii. Acest caracter ambivalent este prezent chiar și în dreptul roman, care prevedea sancțiuni în cazul în care un câine provoca daune terților.
Pe de altă parte, hrana câinilor putea varia semnificativ în funcție de rolul care le era atribuit. În timp ce câinii de elită puteau primi pâine, lapte sau chiar resturi de carne, câinii de lucru erau hrăniți cu resturi sau alimente dure, ceea ce reflectă o ierarhie socială care se aplica și în lumea animală.
O legătură milenară
Relația dintre romani și câinii lor era, fără îndoială, profundă. Câinele putea fi un paznic feroce, un ajutor la vânătoare, un companion fidel sau o ființă liminală asociată cu lumea de dincolo. Aceste multiple fațete relevă faptul că legătura dintre om și câine în Roma antică cuprindea aspecte emoționale, simbolice și culturale importante.
Celebrul „Cave canem” care încă poate fi citit pe podelele din Pompei nu avertiza doar asupra unui posibil mușcăt. Era, poate, o invitație de a înțelege complexitatea unui animal care a însoțit omul în viața sa, în arta sa și chiar în moartea sa.
