Veverițele nu ascund hrana la întâmplare: ele clasifică fructele uscate, creează hărți mentale și își amintesc unde le-au îngropat.
Cuprins
Știința dezvăluie cum funcționează memoria lor surprinzătoare.
Poate că v-ați întrebat vreodată dacă veverițele au succes folosind pădurea sau parcul ca cămară. Dar cum își găsesc apoi comorile ascunse? În fiecare toamnă, veverițele se concentrează pe sarcina de a îngropa fructele uscate pe care le culeg. Este modul lor de a se pregăti pentru trecerea iernii, fără să rămână cu cămara goală!
Aceste mici arhitecte ale pădurii își dedică o bună parte din toamnă ascunzând fructe uscate în diferite locuri. Și cel mai surprinzător este că, după săptămâni sau chiar luni, sunt capabile să le găsească aproape fără greșeală.
Departe de a face acest lucru la întâmplare, aceste rozătoare urmează strategii complexe de organizare, clasificare și memorie spațială care le permit să recupereze până la 95% din rezervele lor. Știința a confirmat: au un adevărat sistem de stocare în cap.
Dar cum funcționează exact acest sistem? Ce indicii folosesc pentru a se orienta? Și ce se întâmplă când uită o parte din ceea ce au îngropat? Prin diverse studii, cercetătorii au început să descifreze lumea mentală complexă a acestor rozătoare.
Ceea ce au descoperit nu numai că demonstrează că veverițele sunt mult mai inteligente decât ne imaginăm, dar ne reamintește și că natura păstrează soluții geniale chiar și în cele mai obișnuite colțuri.
Arta de a ascunde nuci: întâmplare sau strategie?
Mai întâi, să analizăm modul în care aceste esciuride îngroapă hrana. Animalele care fac acest lucru pentru a supraviețui iernii nu o fac la întâmplare. De obicei, ele folosesc una dintre aceste două strategii: fie își pun toate proviziile într-un singur loc, fie le împart în diferite locuri.
Majoritatea speciilor de veverițe fac cea de-a doua strategie, de aceea este tipic să le vedem alergând între diferitele grămezi de mâncare îngropate.
„Cel mai probabil, evoluția a recompensat acest comportament, deoarece reduce șansele de a avea pierderi mari”, spune Mikel María Delgado, cercetător la Facultatea de Medicină Veterinară a Universității din California, Davis (SUA), care studiază de ani de zile obiceiurile acestor rozătoare simpatice.
Memoria lor spațială le permite să-și amintească cu precizie unde au îngropat fiecare fruct uscat.
Gruparea, clasificarea și memorarea: metoda veverițelor
Într-un studiu recent, Delgado a demonstrat că veverițele organizează și îngroapă prada în funcție de anumite caracteristici ale acesteia, cum ar fi tipul de fructe uscate. Acest lucru le permite să le clasifice mental, ceea ce le poate ajuta ulterior să-și amintească unde se află.
Ceea ce nu este sigur este că ascund hrana în mod aleatoriu în găuri săpate în pământ, în speranța că o vor găsi din nou întâmplător. „Este demonstrat științific că urmează o strategie foarte meticuloasă și stabilă pentru a-și păstra hrana”, subliniază Delgado.
Și la ce le folosește asta pentru a le găsi mai târziu? În funcție de tipul de fructe uscate și de specia de veveriță, în general, aceste rozătoare sunt capabile să-și găsească hrana îngropată în 95% din cazuri, potrivit cercetătorilor.
Memoria spațială și indicii vizuale: dincolo de miros
În trecut, se credea că veverițele se bazau doar pe simțul mirosului pentru a reuși acest lucru. Dar, deși botul lor are un rol important în această chestiune, dovezile confirmă că memoria joacă un rol mult mai important.
Un articol publicat în 1991 în revista Animal Behaviour afirma că, chiar și atunci când multe veverițe cenușii (Sciurus carolinensis) își îngroapă proviziile în locuri foarte apropiate unele de altele, fiecare individ își amintește și se întoarce la locul unde se află propria sa pradă.
Ulterior, această observație a fost confirmată de multe alte studii, care indică faptul că memoria spațială a veverițelor le ajută să cartografieze teritoriul din jurul lor.
Deoarece, în anumite circumstanțe, cum ar fi atunci când prada este îngropată sub zăpadă, mirosul nu le este de folos pentru a o găsi. Așadar, pare logic să se bazeze pe diferite stratageme.
„Nu știm încă care sunt mecanismele exacte care le ajută să localizeze locul unde și-au lăsat hrana, dar cel mai probabil are legătură cu indicii vizuale din mediul înconjurător”, subliniază expertul.
Clasifică hrana în funcție de tip, ca și cum ar organiza dosare într-un computer mental.
Hărți mentale în miniatură: cum își gestionează cămările naturale
Pe de altă parte, Delgado a descris pentru prima dată la veverițe comportamentul numit grupare – chunking, în engleză –, pe care unele animale îl folosesc pentru a organiza informațiile în grupuri mici și ușor de gestionat, precum folderele unui computer.
Această tehnică ar putea ușura sarcina de a ține minte totul, așa cum scria cercetătorul în revista Royal Society Open Science.
„Nimeni nu a verificat încă ce beneficii poate avea gruparea alimentelor pentru veverițe, dar suntem siguri că este legată de eficiența cu care le recuperează ulterior”, indică Delgado.
De asemenea, s-a observat că, atunci când le îngroapă în zone restrânse, ele tind să-și amintească și locația exactă în fiecare zonă, ceea ce întărește ideea că sunt capabile să traseze hărți mentale detaliate ale mediului înconjurător.
Controlul calității? Veverițele își selectează și hrana
Pe scurt, de-a lungul deceniilor, numeroase studii au demonstrat că veverițele sunt mult mai interesante decât par la prima vedere. Se crede chiar că pot efectua controale de calitate a alimentelor.
Au fost observate zgâriind nucile cu laba timp îndelungat înainte de a le îngropa, probabil pentru a se asigura mai întâi că sunt în stare bună.
„Înainte se credea că aceste animale se bazau doar pe simțul mirosului pentru a-și găsi hrana îngropată”.
Se crede chiar că evaluează calitatea fructelor înainte de a le îngropa, folosind tehnici precum zgârierea cojii.
Ce factori influențează memoria?
Deși memoria spațială a veverițelor este excepțională, ele fac și greșeli. Uneori uită o parte din rezervele lor, mai ales dacă au îngropat multe într-un timp scurt sau dacă mediul înconjurător se schimbă, de exemplu dacă plouă intens.
Aceste pierderi nu sunt doar parte a riscului natural, ci au și un efect pozitiv asupra ecosistemului: fructele uscate care nu sunt recuperate pot germina și da naștere la noi copaci. De fapt, veverițele acționează ca semănători involuntari în multe păduri temperate.
Cercetătorii estimează că între 5% și 10% din hrana stocată nu este recuperată, ceea ce face din aceste rozătoare agenți cheie pentru regenerarea pădurilor.
Această consecință ecologică neprevăzută transformă uitarea lor într-un beneficiu pentru biodiversitate. Astfel, instinctul lor de a aduna provizii nu numai că le garantează supraviețuirea, ci contribuie și la echilibrul ecosistemelor în care trăiesc.
Nu numai veverițele: alți experți în ascunderea hranei
Deși veverițele sunt reginele incontestabile ale depozitării în imaginația populară, ele nu sunt singurele care ascund mâncare pentru a supraviețui lunilor de penurie. În lumea animală, această strategie — cunoscută sub numele de cacheo — a evoluat la mai multe specii, fiecare cu propriile tactici.
Unele păsări, cum ar fi ciocănitoarea americană (Nucifraga columbiana), sunt capabile să ascundă până la 30.000 de semințe într-un singur sezon. Și cel mai incredibil lucru: apoi își amintesc locația a mii dintre ele, chiar și atunci când zăpada acoperă peisajul.
Ciorile de cărbune (Parus major), la rândul lor, depozitează insecte și larve în crăpăturile scoarței sau sub frunze, bazându-se și pe memoria spațială pentru a le recupera mai târziu. La fel ca veverițele, aceste păsări recurg la referințe vizuale din mediul înconjurător, creând adevărate hărți mentale ale teritoriului lor.
Un alt caz fascinant este cel al ciocănitoarei de ghinde (Melanerpes formicivorus), care forează mii de găuri în trunchiurile copacilor pentru a depozita ghinde. Aceste cămări comune, care pot fi împărțite de mai multe generații, sunt adevărate silozuri naturale.
Aceste comparații ne arată că stocarea planificată a hranei nu este o raritate, ci o soluție evolutivă care a apărut independent la diverse grupuri de animale.
Fie că sunt păsări sau mamifere, acești culegători au dezvoltat abilități cognitive complexe pentru a-și gestiona rezervele. Natura demonstrează încă o dată că inteligența nu are întotdeauna nevoie de cuvinte: uneori se măsoară în ghinde ascunse și nuci bine îngropate.
