Un studiu recent publicat în revista Vegueta dezvăluie modul în care monedele false au fost esențiale pentru susținerea economiei în ultimele secole ale Imperiului Roman.
Cuprins
Lucrarea, axată pe regiunea territorium gerundensis (actualul nord-est al Spaniei), analizează aceste imitații și impactul lor asupra vieții cotidiene din acea perioadă.
În secolele IV și V d.Hr., Imperiul Roman s-a confruntat cu o criză profundă, marcată de războaie, invazii și o slăbire crescândă a administrației, care îngreuna producția și distribuția monedei oficiale. Atunci au apărut monedele imitative, piese fabricate local care copiau desenele monedelor romane, dar erau realizate din materiale mai ieftine și de calitate inferioară. Deși la început ar putea părea o fraudă, acestea au jucat de fapt un rol esențial, acela de a menține comerțul în funcțiune atunci când statul nu putea furniza suficientă monedă.
Moneda imitativă a servit unei economii monetizate care a trebuit să reacționeze la lipsa acută de numerar, explică autorul studiului, Marc Bouzas Sabater, de la Universitatea din Girona. Aceste imitații, departe de a fi respinse, au circulat alături de monedele oficiale și chiar de monede ale regatelor barbare, precum vandalii, sau monede bizantine.
Cum arătau aceste monede?
Studiul a analizat 185 de monede imitative găsite în situri arheologice din regiune, de la orașe precum Ampurias până la sate rurale precum Vilauba.
Falsificările erau semnificativ mai mici decât originalele, cu greutăți care puteau fi jumătate sau mai puțin. De exemplu, în timp ce o monedă oficială de bronz cântărea aproximativ 1,65 grame, imitațiile sale abia depășeau un gram.
Fețele împăraților și simbolurile de pe monede erau prost definite, cu trăsături exagerate sau linii simple în loc de detalii fine. Cel mai imitat desen înfățișa un soldat roman înjunghiind un călăreț barbar căzut, un simbol al victoriei foarte comun în acea perioadă. Au fost copiate și monede ale împăraților precum Magnentius sau Constantius II.
Cine le fabrica și de ce?
Studiul distinge două tipuri de imitații: pe de o parte, erau piesele grosolane realizate cu matrițe simple, care apăreau pentru a suplini lipsa monedei oficiale și care nu aveau scopul de a înșela, ci de a facilita comerțul zilnic.
Pe de altă parte, existau falsificările „profesionale”, monede mai bine elaborate și aproape imposibil de distins de originalele pe care încercau să le imite, deși erau mai puțin comune în regiunea studiată.
Deși falsificarea era pedepsită de lege, lipsa monedei oficiale a făcut ca autoritățile să tolereze, în practică, aceste imitații. Nu se urmărea frauda, ci acoperirea golului lăsat de emisiunile oficiale, subliniază studiul.
Când au circulat?
Monedele imitative au apărut în momente critice la sfârșitul secolului al IV-lea, după reformele monetare care au redus producția oficială, și în secolul al V-lea, în timpul invaziilor barbare și dezintegrării Imperiului în Occident.
O descoperire cheie este un depozit de monede găsit în Santa Margarida d’Empúries, unde se amestecau piese oficiale, imitații și chiar câteva monede vandale. Acest ansamblu, datat la mijlocul secolului al V-lea, demonstrează că falsificările erau încă în uz la câteva decenii după ce modelele originale au încetat să mai fie bătute.
Prezența masivă a acestor monede relevă două lucruri: că economia era încă activă, deoarece nevoia de monedă, chiar și falsă, indică faptul că comerțul și piețele nu se prăbușiseră; și că statul pierduse controlul. Incapacitatea Romei de a furniza monedă a obligat comunitățile locale să caute soluții proprii.
Nominalele imitate arată clar că acestea copiază modele de monede foarte abundente în teritoriu și cu valoare redusă, subliniază studiul. Adică, se falsifica ceea ce oamenii foloseau zilnic, monede mici pentru cumpărături cotidiene, nu piese de aur rezervate elitelor.
Potrivit lui Bouzas Sabater, monedele imitative au fost o soluție temporară, dar eficientă pentru o economie care nu mai putea depinde de Roma. Autorul concluzionează: Moneda imitativă a servit unei economii monetizate care a trebuit să reacționeze la lipsa acută de numerar. Acest lucru se datorează faptului că, în principal, tranzacțiile zilnice, care trebuiau efectuate în monedă de bronz, erau cele mai afectate de lipsa monedei.
La urma urmei, chiar și un imperiu în declin putea să se mențină pe picioare, chiar dacă era cu monede false.
