Vechii romani credeau că fructele, lintea și ierburile precum busuiocul sunt otrăvitoare: logica lor vă va surprinde.
Cuprins
De-a lungul secolelor, ceea ce considerăm sănătos a fost la fel de schimbător ca și civilizațiile în sine. Dacă astăzi o salată cu fructe proaspete, legume și ierburi pare o rețetă exemplară de nutriție sănătoasă, în Roma și Grecia antică același fel de mâncare ar fi ridicat mai mult decât o sprânceană, și nu tocmai din cauza aspectului său. Departe de a aplauda aceste ingrediente, mulți medici din Antichitate le considerau adevărați dușmani ai sănătății.
La prima vedere, poate părea ridicol. Cum este posibil ca piersica, lintea sau chiar busuiocul, alimente atât de prezente și venerate în gastronomia actuală, să fi fost obiectul neîncrederii și chiar al terorii în vremurile de demult? Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să ne cufundăm în logica medicală de atunci, foarte diferită de cea actuală. În mintea vechilor medici, important nu era conținutul nutrițional așa cum îl înțelegem noi astăzi, ci modul în care reacționa organismul la anumite calități fizice ale alimentelor: dacă erau calde, reci, uscate sau umede. Această clasificare, bazată pe teoria umorilor, era piatra de temelie a medicinei greco-romane.
Fructele: bombe periculoase de descompunere internă
Printre alimentele cele mai suspecte se numărau fructele, în special cele moi, suculente sau cu maturare rapidă. Logica era aparent simplă: dacă un fruct se strică și fermentează rapid în aer liber, același lucru trebuie să se întâmple și în interiorul corpului. Se credea că, prin consumul de fructe precum piersicile sau smochinele, sistemul digestiv se putea umple de „putrefacție”, generând gaze, febră sau boli prelungite.
Această idee nu era o simplă superstiție populară. Mari personalități ale medicinei antice, ale căror tratate au influențat secole de gândire medicală, aveau o atitudine foarte prudentă față de consumul de fructe proaspete, în special în climatul cald sau după anumite eforturi fizice. Consumul unui piersic copt după o baie fierbinte, de exemplu, era considerat aproape un suicid digestiv. Fructele puteau „răci prea mult” stomacul, altera starea de spirit și provoca boli grave.
Logica medicală din Antichitate transforma lucrurile cotidiene în potențial periculoase.
Busuiocul: o plantă cu reputație mortală
Astăzi, busuiocul reprezintă sufletul aromat al preparatelor italiene, precum pizza margarita sau sosul pesto. În Antichitate, însă, această plantă era asociată cu boala, nebunia și chiar cu apariția spontană a creaturi otrăvitoare. Simpla uscare la soare putea, conform textelor antice, să genereze scorpioni sau viermi. Nu era o credință izolată sau sporadică, ci o viziune împărtășită de numeroși medici și farmaciști ai epocii.
Această teamă viscerală avea rădăcini în teoria descompunerii și în efectele vizibile ale putrefacției. Dacă o plantă emana un miros pătrunzător atunci când se deteriora, asta indica că proprietățile sale interne erau instabile, periculoase. Pentru o mentalitate medicală care observa cu atenție semnele corpului și ale mediului înconjurător, această transformare vizibilă era o dovadă tangibilă că ceva nu era în regulă. Și dacă era capabilă să genereze creaturi de una singură, ce nu putea face în interiorul corpului uman?
Lintea: umilă și suspectă
Leguminoasele ocupau o poziție ambiguă în gândirea alimentară din Antichitate. În cantități mici, puteau fi acceptabile. Dar consumul excesiv – precum cel al filosofilor care predicau o dietă simplă și vegetală – genera avertismente medicale serioase. Se considera că lintea, năutul și fasolea puteau provoca dezechilibre grave ale umorilor, în special în sistemul digestiv și în sânge.
Un exces de linte, de exemplu, putea crește producția de „bilă neagră”, unul dintre cele patru umori, asociat cu melancolia, tristețea și dezechilibrul mental. Corpul devenea mai greu, digestia mai lentă, iar starea de spirit mai sumbră. În plus, leguminoasele erau cunoscute pentru capacitatea lor de a genera flatulență, ceea ce era interpretat ca un semn fizic al corupției interne.
O viziune coerentă pentru vremea sa
Oricât de absurd ne pare astăzi, această modalitate de a gândi despre alimente avea logica sa în cadrul paradigmei medicale a epocii. Nu exista conceptul modern de nutrienți, vitamine sau bacterii, dar exista o atenție profundă asupra efectelor mediului și alimentației asupra sănătății. Medicii antici erau observatori meticuloși ai corpului, simptomelor și tiparelor bolilor, chiar dacă interpretat totul printr-un filtru simbolic și empiric limitat.
Preocuparea pentru putrefacție era perfect rațională într-o lume fără refrigerare, antibiotice sau cunoștințe microbiologice. Dacă ceva se putea strica rapid, era rezonabil să se creadă că poate dăuna și organismului. Și dacă anumite alimente provocau schimbări perceptibile, cum ar fi gaze, disconfort sau febră, era logic să se suspecteze că natura lor internă era problematică.
