Astronomii au scanat peste 5,2 milioane de semnale din cer și au ajuns la doar două candidate
Cuprins
Nenumăratele încercări eșuate de a găsi Planeta 9, un ipotetic gigant gazos la marginea sistemului nostru solar, au trezit ingeniozitatea unor oameni de știință taiwanezi.
Pe scurt.
De ani de zile, astronomii au scanat cerul în căutarea reflexiei slabe a luminii solare care ar trebui să ajungă la noi de la Planeta 9, o sarcină care s-a dovedit ineficientă.
Acum, o echipă de cercetători a schimbat regulile jocului cu o idee ingenioasă: în loc să-l caute, au încercat să-i detecteze căldura. Ei bine, au găsit doi candidați foarte promițători.
Context.
Dincolo de orbita lui Neptun, într-o regiune înghețată și întunecată cunoscută sub numele de Centura Kuiper, orbitele mai multor obiecte par să se grupeze într-un mod care sfidează întâmplarea. Traiectoriile acestor obiecte transneptuniene (TNO) se aliniază ca și cum o mână invizibilă le-ar ghida.
O ipoteză pentru a explica acest comportament este existența unei planete masive necunoscute, Planeta 9. Dacă ar exista, această lume îndepărtată ar avea o masă de cinci până la zece ori mai mare decât a Pământului. Problema este că s-ar afla la peste 400 de unități astronomice, astfel încât lumina sa ar fi incredibil de slabă. Pentru a pune lucrurile în perspectivă, Neptun se află la „doar” 30 UA sau 4,496 miliarde de kilometri.
Dacă nu îl putem vedea, poate că îi putem simți căldura.
O echipă de la Universitatea Națională Tsing Hua din Taiwan crede că are cea mai solidă pistă din ultimii ani privind existența reală a celui mai căutat obiect din vecinătatea noastră. Rezultatele studiului lor nu sunt definitive, dar au ajuns la doi candidați promițători.
Orice obiect cu o temperatură peste zero absolut emite radiații termice, adică căldură. Dar, în timp ce lumina reflectată scade cu distanța, urmând o relație inversă cu puterea a patra (1/d4) pentru călătoria dus-întors, căldura scade doar cu pătratul distanței (1/d2). Această diferență abisală este argumentul pe care l-au folosit cercetătorii pentru a-și concentra căutarea asupra semnăturii termice a Planetei 9.
Un ac în carul cu fân.
Echipa a apelat la datele telescopului spațial AKARI din Japonia. Lansat în 2006, AKARI și-a dedicat întreaga durată de viață scanării întregului cer în infraroșu îndepărtat, domeniul perfect pentru detectarea strălucirii termice slabe a Planetei 9. Și a făcut acest lucru din spațiu, fără interferența atmosferei terestre.
Astronomii au pornit de la o listă de detectări neprelucrate numită FISSSDL: peste 5,2 milioane de semnale cu multe fals pozitive. După ce au delimitat zona de căutare, au eliminat obiectele cunoscute, au filtrat sursele contaminate de nori de praf galactic și au exclus obiectele statice, care par să se afle în același punct în observații separate de luni de zile, lista s-a redus la 393 de candidați.
De la 393 de candidați la doi.
Era timpul să ne murdărim mâinile. Cercetătorii au inspectat vizual imaginile celor 393 de candidați. Au eliminat detectările slabe, artefactele de la marginile senzorului și, mai ales, impactul razelor cosmice care pot fi percepute ca o sursă punctuală de căldură.
După acest proces minuțios, au rămas doar doi candidați. Două puncte de căldură care apăreau acolo unde era așteptat Planeta 9, aveau strălucirea prevăzută de teorie și prezentau mișcarea așteptată: au fost detectate în același loc într-un interval de 24 de ore, dar nu era nici urmă de ele în același loc șase luni mai târziu.
Totul rămâne de demonstrat.
Cei doi candidați au fost botezați FISSSDL J0250422-15011 și FISSSDL J0301112-164240. Dar pentru a verifica dacă aceste două puncte de căldură sunt într-adevăr un singur obiect care se mișcă pe o orbită compatibilă cu Planeta 9, vor fi necesare noi observații în lumină vizibilă, cu telescoape suficient de puternice pentru a detecta strălucirea lor optică slabă și pentru a măsura cu precizie mișcarea lor.
Dacă se confirmă, descoperirea nu numai că ar rezolva unul dintre cele mai mari mistere ale astronomiei moderne, dar ar revoluționa înțelegerea noastră despre modul în care s-a format și a evoluat propriul nostru sistem. Totul rămâne de demonstrat, dar cel puțin avem o pistă fierbinte pe care să continuăm vânătoarea.
