Un experiment unic readuce la viață ingrediente și drojdii din epoca faraonică pentru a recrea o băutură care ar fi putut însoți muncitorii care au construit piramidele
Cuprins
O bere egipteană veche de 3.000 de ani este readusă la viață cu o rețetă din papirusul Ebers și drojdie veche.
Într-o epocă în care arheologia și gastronomia se intersectează rar, un pasionat berar amator a reușit să deschidă o fereastră neașteptată către lumea Egiptului Antic. Nu a făcut acest lucru într-un laborator universitar și nici cu fonduri instituționale mari, ci în curtea din spatele casei sale din Millcreek, un suburbiu liniștit de la periferia orașului Salt Lake City, Utah.
Recreează o bere din Egiptul Antic cu drojdie veche de 3.000 de ani și o rețetă uitată într-un papirus milenar.
Dylan McDonnell, pasionat de istorie, homebrewer autodidact și specialist în studii despre Orientul Mijlociu, a reușit ceea ce multe muzee visează: să dea viață — și gust — unei băuturi consumate acum 3.000 de ani. Folosind o tulpină de drojdie recuperată dintr-un fragment de ceramică găsit în Israel și o rețetă inspirată din Papirusul Ebers, un document medical egiptean vechi de peste 3.500 de ani, McDonnell a creat ceea ce el consideră a fi o aproximare autentică a berii care ar fi putut însoți viața de zi cu zi a vechilor egipteni.
O arheologie lichidă
Ideea a apărut în timpul lungilor zile de izolare cauzate de pandemie. În timp ce mulți se dedicau coacerii pâinii cu maia, McDonnell a văzut pe rețelele sociale cum fizicianul și brutarul amator Seamus Blackley reușea să fermenteze pâine cu o drojdie veche de 4.500 de ani. Pasul logic, cel puțin pentru un pasionat de lumea antică și de bere, a fost să se întrebe: „Și dacă s-ar putea face același lucru, dar cu bere?”
Răspunsul nu a venit imediat. A fost nevoie de trei ani de cercetări, căutări imposibile, contacte cu arheologi și microbiologi și nu puține bătăi de cap. Una dintre cele mai mari provocări a fost obținerea ingredientelor care, deși menționate în textele egiptene, sunt astăzi rare chiar și în locul lor de origine. McDonnell a studiat aproximativ 75 de rețete din Papirusul Ebers în care se menționa berea și a selectat cele mai frecvente opt ingrediente: curmale de deșert, miere de Sidr yemenită, smochine sicomor, chimen negru, boabe de ienupăr, stafide aurii israeliene, fructe de roșcove și un vârf de tămâie. Niciunul dintre acestea nu era ușor de procurat în Utah.
Ingrediente sacre, metode moderne
Recrearea acestei beri antice nu a fost o simplă amestecare de ingrediente exotice. McDonnell a cultivat orz egiptean purpuriu în grădina sa, a malțat și a uscat grâu emmer (o varietate milenară cunoscută sub numele de farro) și s-a aventurat chiar să afume o parte din cereale, reproducând condițiile rustice din antichitate. Întregul proces a fost realizat într-un sistem casnic cu trei rezervoare, fără alt ajutor decât experiența dobândită după ani de experimentare ca amator.
Dar piesa cheie a proiectului era drojdia. Pentru aceasta, el a contactat Primer’s Yeast, o companie germano-israeliană care colaborează cu arheologi pentru a recupera și reanima tulpini vechi de drojdie din ceramică excavată din situri istorice. Tulpina pe care i-au trimis-o, numită PTS900BCE, provenea dintr-un vas găsit la Tel es-Safi, pe teritoriul vechiului oraș filistean Gat. Potrivit experților, a fost folosită pentru fermentarea berii în urmă cu aproximativ 2.874 de ani.
Reînvierea unei drojdii atât de vechi nu este un miracol, ci o realizare microbiologică. Drojdia, un organism unic, poate intra într-o stare de letargie timp de milenii dacă se află în condiții adecvate. Odată rehidratată, începe să „se trezească”, iar ceea ce părea inert prinde din nou viață, gata să transforme zaharurile în alcool, așa cum a făcut-o în vremea lui Ramses al II-lea.
O înghițitură din trecut
Și ce gust are o bere faraonică? McDonnell o descrie ca o băutură fără hamei (deoarece acesta nu era folosit pe vremea aceea), cu note florale, o dulceață fructată care amintește de caisă și o aciditate răcoritoare similară cu cea a unui vin de fructe sau a unui cidru ușor. În limbajul modern al berarilor, seamănă cu o „gose”, o varietate germană cu un profil acid și ușor sărat.
Rezultatul este o băutură complexă, vibrantă și surprinzător de modernă pentru vechimea sa. „Are ceva rustic, aproape sălbatic, dar este foarte ușor de băut”, a spus Chris Detrick, maestru berar la Level Crossing Brewing, după o degustare privată. Carbonatarea redusă — fidelă stilului de fabricare vechi — și prezența tămâiei conferă băuturii o dimensiune aproape ritualică. Nu este o bere pentru a te îmbăta, ci pentru a savura și a reflecta.
McDonnell nu intenționează să comercializeze berea sa, nici măcar să repete experimentul. Proba de drojdie pe care a folosit-o era unică și trebuia distrusă după utilizare, conform acordului cu Primer’s Yeast. Din cei 38 de litri pe care a reușit să-i producă, au mai rămas doar câteva sticle.
Dar ceea ce face acest proiect special nu este rezultatul lichid, ci ceea ce reprezintă: o punte între știința modernă și obiceiurile milenare. Când bei această bere, nu numai că experimentezi un gust diferit, ci participi la o tradiție străveche care unea comunitățile, servea ca medicament, hrănea muncitorii și însoțea morții în călătoria lor către lumea de dincolo.
„În timpul procesului de fabricare, m-am oprit o clipă, m-am uitat la cer și m-am gândit: cineva, acum 3.000 de ani, făcea același lucru, cu aceeași rețetă”, mărturisește McDonnell. Și acest sentiment de comuniune cu trecutul, deși efemer, este poate cea mai mare recompensă a acestui experiment neobișnuit.
